Un film de acţiune. Compunere.

pentru disperatul meu cititor 007, pe vineri

Trăim în epoca vitezei. Lucrurile se întâmplă într-un ritm ameţitor. Ai zice că un vrăjitor (sau hai, o vrăjitoare) ne-a transpus într-un accelerator de particule.

Pe acest fond, de ce să ne mire că filmele de larg consum se accelerează şi ele? Nu ne referim doar la aspectele cantitative- anume la numărul cadavrelor, al maşinilor explodate, al bombelor dezamorsate, al bandelor anihilate, al clădirilor distruse, al avioanelor prăbuşite. Nu. Ne gândim la ritmul intrinsec al întregii compoziţii, la reconstrucţia fenomenologică a multiplelor identităţi- ajungând la cote paroxiste, aproape insuportabile. Pragurile senzoriale sunt călcate în picioare cu bocanci Martens, agresevitatea nedisimulată a prim-planurilor vine să sublinieze o nerăbdare existenţială ce oscilează între tragic şi comic.

Dacă testosteronul bărbaţilor se defulează- în lipsă de altceva- în aceste cadre cinematice postfreudiene, estrogenii potenţialelor partenere se lăfăie în catifeaua roz a filmelor de pasiune. Niciodată principiile existenţiale ale yang-yin-ului nu au cunoscut un separatism atât de cras ca în România televizuală a secolului 21.