Leona chirurgița

coridorul vuia de vocile impacienților. Leona chirurgița intră în sala de operație echipată givenchy, cu un stetoscop Littman și un surîs devastator. lidocaină? îl întrebă pe george, anestezistul. ete na, lidocaină… (george o privi cam amărît – leona îi acorda doar atenție colegială și nu-i convenea.) impacienta e o nesimțită, ne permitem anestezice mai light așa. (ce caută ghiță, oftalmologul la complexul operator de la interne? se întrebă Leona, doar așa, în gînd.) ghiță o privi în ochi: fată dragă, ai disjunctivită, știai? pe toate le vezi prea aspru! dar gongul sună, soarele răsări și operația logică pe cord deschis se evaporă ca o picătură de rouă…

izaura

era sclava propriilor sentimente, ba spontan, ba conștient. ”adă ampermetrul” – spuse maestrul ceremoniilor oculte. era sîmbăta pe la ora patru. ”nu, nu, eu acum sînt sclava propriilor sentimente și scriu o poezie”. ce poezie, tulai doamne? ”apăi dacă mă provoci, ți-o recit”.

clipe albe fără umbră
scamatoare de prin tundră

cerul s-a infectat

mare, mare păcat.
tu îl visezi pe prîslea împărat.
detașamente de nori
stau grămadă peste sat
și e soare, dar e bine.
poezia, întinsă în iatac
în mare huzur, te-atinge ironic
exact cînd nu te-ai așteptat.

fluturoaica

acuma să mă explic? mă lupt cu fobiile mele, domne…