şapte minuni româneşti

prin ochelarii mei subiectivi de unguroaică
(leapşa primită de la machiavellian):
1. poezia românească (fie un traducător cît de genial, poezia rămîne indescifrabilă, intraductibilă). aşa că mă consider norocoasă să pot savura Ion Barbu, Lucian Blaga, Minulescu în original.
2. folclorul românesc (cel autentic, nu ăla de paiete promovat de regimul ceauşist): muzica, dansurile- ce nasol că autenticul a fost trimis la culcare de dictatori… constat că nici azi nu sînt promovate aceste valori. păcat.
3. comunicativitatea mai mare a românilor (ok, o să spun un clişeu, dar ungurii sînt ceva mai reţinuţi ca expresie. mie mi se par şi mai pupăcioşi românii, dar iară e o chestie de experienţă personală. în orice caz, cînd am început să lucrez într-un program naţional cu mulţi români şi ne pupam de cinci ori pe zi, eu eram cam şocată. apoi a fost chiar ok:))
4. mănăstirile din moldova (da, toată lumea cu asta vine, dar asta e. am întîlnit nu numai frumuseţe acolo, ci şi mult har…)
5. muzica liturgică ortodoxă (o descoperire recentă)
6. vitalitatea culturală, optimismul românesc (poate că nu spun ceva nou, dar cultura maghiară e mult mai pesimistă- ca mod de expresie în genere, nu neapărat ca produse culturale. în fine, iară clişeu…)
7. Constantin Noica: persoana sa maidegrabă, decît filozofia. am avut norocul să îl întîlnesc personal în iarna anului 1983, la păltiniş. i-am văzut notiţele scrise în limba germană, scrise cu un scris mărunt, colţuros… folosea expresii desuete, interbelice, foarte haioase. dar ce charismă…